Natura relației dintre pacient și terapeut este una din problemele-cheie pe care dezbaterea științifică se concentrează asupra eficacității diferitelor sisteme de îngrijire.
În special, antropologia medicală a evidențiat aspectele critice ale acestei relații care, dacă nu sunt construite conform unor metode specifice, pot genera diagnostice incorecte și prescripții terapeutice.
Importanța dialogului
Dialogul stabilit între pacient și terapeut este unul dintre aspectele care influențează rezultatele procesului de vindecare. De fapt, o mare parte din informațiile pe care terapeutul trebuie să le poată face pentru a stabili diagnosticul și a stabili tratamentul adecvat depinde de ceea ce comunică pacientul despre starea de boală.
Trecerea de la experiența subiectivă a bolii sau a bolii ( boală ) la definirea unui diagnostic de către terapeut ( boală ) trebuie să aibă loc - ori de câte ori este posibil - prin intermediul a două acțiuni fundamentale și complementare:
- Observarea organelor sau părților corpului implicat.
- Interpretarea cuvintelor pacientului.
Cu toate acestea, sa întâmplat fiecăruia dintre noi să mergem la un doctor și să lăsăm vizita cu un sentiment de nemulțumire din cauza lipsei de comunicare reală și în profunzime.
Uneori, cineva are impresia că nu este pus la îndoială în procesul de restabilire a stării de sănătate și a bunăstării, ci mai degrabă de a fi obiectul pasiv al observației doctorului asupra stării noastre fiziologice.
Boala în funcție de Ayurveda: importanța lumii interioare
De ce dialogul uneori eșuează?
Cauzele care împiedică acest proces important de comunicare pot fi căutate din noțiunea clasică de boală construită de medicina occidentală.
Acest sistem medical, de fapt, concepe boala ca o defecțiune a uneia sau mai multor părți ale corpului datorită cauzelor biologice . Conform acestei vederi, disfuncțiile corporale pot fi înțelese pe deplin prin observarea cu ochiul liber sau prin utilizarea echipamentului medical.
Categoria bolii construită pe aceste spații a determinat în mod inevitabil să acorde mai multă atenție proceselor patofiziologice și să privilegieze aspectele observabile și măsurabile ale bolii în detrimentul aspectelor subiective produse de experiența fiecărui individ.
În consecință, avem tendința să considerăm că terapeutul poate "să o facă pentru sine" fără să intre în cercetarea cauzelor bolii împreună cu pacientul. Nu se acordă o atenție deosebită specificității fiecărui pacient, iar aspectele subiective ale experienței bolii sunt subestimate, ceea ce poate fi fundamental pentru realizarea unui diagnostic corect și, prin urmare, pentru vindecare.
Consecințele acestui concept în practica medicală sunt:
- marginalizarea actului comunicativ în relația dintre pacient și terapeut.
- depersonalizarea și standardizarea proceselor de îngrijire.
Tocmai din aceste motive, o noțiune de boală prea legată de aspectele biologice este una dintre marile limitări ale medicinei occidentale și este încă subiectul a numeroase critici și încercări de transformare care privesc exemplele oferite de medicina tradițională și holistică.
Către o cale terapeutică eficientă
În lumea variată a medicamentelor holistice, alternative, tradiționale și neconvenționale, noțiunea de boală și relația dintre pacient și terapeut sunt construite într-un mod profund diferit.
Pacientul participă activ la procesul de vindecare prin comunicarea și intervenția în diferitele faze terapeutice.
Terapeutul, pe de altă parte, nu numai că este interesat de aspectele somatice ale pacientului, ci și de aspectele biografice, psihologice și sociale, contribuind astfel la personalizarea relației terapeutice.
În prezent, medicina occidentală reevaluă aspectul relațional și, împreună cu acesta, importanța unei comunicări reale între medic și pacient. Această comunicare trebuie să se bazeze pe încredere și trebuie să fie capabilă să exprime chiar și cele mai intime și mai jenante aspecte legate de boală.
Desigur calea va fi lungă și încă nu știm care vor fi rezultatele acestei schimbări, dar este interesant de observat că doar în cadrul sistemului biomedical se pun bazele transformării sale către un medicament relațional, în care abilitatea de a asculta trebuie fiind capabili să înțeleagă nu numai aspectul suferinței corporale, ci și toate celelalte elemente care, împreună, determină starea noastră de sănătate și bunăstare.
